Ce simte o femeie victima a abuzului in familie

Madalina Gidiuta, de la Butterfly Educational Group, povesteste pe pagina ei de facebook despre cateva dintre cazurile de violenta domestica pe care le-a intalnit de-a lungul anilor, in cartierul copilariei si mai tarziu, ca antreprenor in domeniul educatiei si fondatoare a unui lant de gradinite

„Desi la mine in casa era armonie, am crescut intr-un cartier in care se fura si erau la ordinea zilei batai pe strada, dar mai ales in case.
Cel mai limpede in minte imi este vecina mea, o blandete de femeie, care a crescut trei fete si care suporta umilinta si bataile zilnice ale barbatului cu care traia. Zilnic venea beat acasa si varsa pe biata femeie toata mizeria din lume.Tremurau si ea si fetele, la propriu, cand se facea ora la care el trebuia sa vina. El cred ca este bine si astazi, probabil, dar blanda femeie stiu sigur ca nu mai este bine de ani de zile. S-a imbolnavit grav, de suparare.
Niciodata nu am auzit sa-si puna problema sa sune la politie. Niciodata nu am auzit ca un vecin sa intre peste ei in casa sa le apere pe fete. Probabil scaparea lor a fost cand au reusit sa plece de acasa.

„Nu ma poate ajuta nimeni”

Am cunoscut, ani mai tarziu la un azil de noapte (locul in care, daca nu ai casa, vii sa dormi) intr-un spatiu amenajat intr-un fost magazin, impartit in camere cu placaje de lemn, o profesoara de fizica si pe fetita ei. Fugisera de acasa si se ascundeau de sot si tatal copilului. Cand am mers sa le cunosc si sa ii ajut, habar nu aveam ca exista asa, oameni normali, ca mine si ca oricare dintre noi, cu serviciu, care nu au adapost. Stau pe strada ziua (caci doar copiii aveau acces ziua in adapost) si sunt primiti noaptea intr- un spatiu improvizat, sa doarma, iar apoi dimineata trebuie sa plece. Aveam putin peste 20 de ani si i-am lasat numarul meu de telefon sa o ajut. Cand am facut asta, m-a privit cu ochii in lacrimi si o lipsa de speranta cumplita. Si mi-a spus: “Nu ma poate ajuta nimeni”.

Politia nu se baga decat cand e prea tarziu

Peste ani, am primit amenintari zilnice, timp de doua saptamani, de la un barbat a carui fetita si-a pierdut un cercel la gradinita. -am spus ca nu il despagubim pentru ca cercelul nu este responsabilitatea gradinitei, iar el m-a amenintat ca ma omoara. Am simtit aceelasi lucru ca femeia de mai sus, ca nu pot fi ajutata, pentru ca, desi eu conduceam o institutie unde eram doar femei si copii, politia mi-a spus sa revin cu telefon doar daca pericolul este iminent, adica exact cand sunt lovita – sa ii sun, ca vin ei sa ma apere.

Am ajutat si femei care au plecat de acasa si s-au cazat in centre de adapost (exista din fericire cateva centre private unde sunt gazduite femei care pleaca). Stiti cum arata ele cand ajung acolo? Ca niste catei batuti care stau cu privirea plecata si se uita peste umar din cand in cand…

Ce simte o femeie victima a abuzului in familie

Stiti ce simte o femeie intr-o situatie de genul asta? (statistic este agresata una din patru femei, psihic dar mai ales fizic, la ea acasa):

• Frica profunda si o senzatie ca nu are scapare.
• Frica ca va fi omorata si nu o va ajuta nimeni.
• Frica ca politia nu face nimic si ramane cu agresorul in continuare.
• Frica ca nu se poate descurca cu copiii.
• Frica ca nu o gazduieste nimeni daca pleaca de-acasa. Oricum din cauza culturii noastre, familia extinsa este destul de toleranta la violenta.
• Frica si rusine ca va fi judecata de cei din jur.
• Rusine ca vor afla toti ce indura ea de la omul de acasa.

Va rog, haideti sa nu privim pasivi la asa ceva…”